TASTELE – 2

Pe laptop dansa imaginea din screen saver, iar el se plimba nervos prin cameră. De ce nu-i răspunde oare?! Întâlnirea – prima lor întâlnire – fusese una reuşită. Se plimbaseră cu barca pe Cişmigiu, se pierduseră unul în braţele celuilalt, pe o bancă ascunsă de ochii lumii, aflată însă sub privirile Creatorului, mâncaseră vată pe băţ, jucaseră chiar şi şotron … El avusese chiar o poezie pregătită pentru ea, poezie care zăcea pe o bucăţică de hârtie, în buzunar. Nu o scosese, şi nu i-o recitase, de frică să nu i se pară Inei puţin exagerat, ori greţos de romantic, dar îşi promisese că i-o va recita curând, atunci când va simţi că e momentul. Totuşi, “dragostea nu necesită un moment anume pentru a fi invocată”, se gândea de multe ori. Mai greu însă-i era să şi pună în practică tot ce-i trecea prin minte. Trecuse o săptămână de la prima întâlnire, de la seara aceea magică, din clipa în care-şi dăruise inima. O iubea cu intensitatea urlatului, şi îşi şoptea asta de 100 de ori pe zi. Ar fi vrut să urce pe un vârf de munte şi să-şi strige iubirea în cele patru zări, pentru că aşa simţea, dar se conforma normalităţii dictate de alţii, şi rămânea la poalele muntelui, scriindu-i şi spunându-i cât de mult o iubeşte. Se uitase bine la ea atunci. Se gândise chiar că va purta imaginea aceea cu el … până-n mormânt. Că orice se va întâmpla, sau oricum va arăta Irina peste ani, pentru el va rămâne acea nimfă, de la prima întâlnire. Ochii îi atrăseseră prima oară atenţia. Negrii ca abanosul şi vii precum adrenalina. Putea să treacă drept demon, cu privirea aceea, dar se vindea ca înger. Erau migdalaţi, ei, ochii, şi înconjuraţi de cele mai feminine şi mai frumoase gene şi sprâncene pe care le văzuse în viaţa lui. Sprâncenele îndeosebi, desenau un caracter puternic, şi conturau atitudine. Sub ochi, şi la mijlocul lor, apărea un năsuc drept, care părea construit artificial, din cauza perfecţiunii liniilor. Coborând privirea spre gură, păcătui cu gândul. Întâlni două buze cărnoase, roşii – de un roş aprins – care cereau să fie sărutate şi muşcate fără oprire. Pe care ţi le doreai coborând – după ce-au sărutat gura şi gâtul – pe piept, pe abdomen, pe coapse, chinuidu-le, înfiorându-le, apoi apropiindu-se încet, încet, în paşi de sărut, de bărbăţia … “Ce bulangiu eşti! Poţi tu oare, ca oricare alt bărbat, să nu te gândeşti direct la futaiuri şi la falusuri erecte între buze cărnoase?!” îşi zise, iar lucrul ăsta îl făcu să zâmbească strengăreşte. Oricum, bărbat fiind şi buzele Irinei privind, îţi era greu să nu te gândeşti la … “prostii”. Coborî mai jos, cu privirea. O bărbie fermă, bine conturată, care continua cu un gât senzual, şi un corp suplu. Sânii nu păreau să fie foarte mari, dar ghicea că acolo, sub bluziţa ce-i acoperea, se lăfăie două merişoare ferme, coapte, dulci, numai bune de muşcat. Îşi stăvili încă o dată pofta carnală, şi observă un abdomen lucrat şi nişte picioarele lungi, de gazelă. Expres nu mai insistă asupra şoldurilor, feselor ori a coapselor, care păreau decupate din reviste de frumuseţe, tocmai pentru a nu şi-o mai imagina dezbrăcată, în aşternuturi cocolinizate. Ce mai … era frumoasă, dureros de frumoasă. “Merit eu o asemenea făptură? Sunt eu oare demn să respir acelaşi aer cu ea?” se trezi Raul întrebându-se atunci, în ziua în care făptura i se înfăţişase pentru prima dată în carne şi oase. Dar acum nu-i răspundea. Deloc. Îi tastase un roman întreg în ultimele ore, iar ea nu dădea nici un semn. Nici măcar un buzz. Ştia că stă pe invisible, şi că de fapt vede tot ce el îi scrie. Şi-atunci? O fi scris ceva greşit, sau deranjant? Luă textul din fereastră, de la început, şi reciti tot, cu atenţie. Nu era nimic aiurea. Îi spunea că o iubeşte, că-i e dor de ea, îi scrise o poezie, fuse glumeţ la un moment dat. Parcă acum, recitind, i se părea totuşi aiurea, dacă privea întregul. Era un monolog. Un text în care el întreba, şi neprimind răspuns, tot el şi răspundea. Parcă părea un pic disperat. Obsedat?! “Nu, nu-i cazul”, îşi zise. Continuă să se plimbe prin cameră, iritat că nu are destul loc să se desfăşoare. Ar fi vrut să fugă, dar în cei 4 metri pe care îi avea la dispoziţie … nu prea puteai să alergi. “De ieşit, nu pot ieşi, pentru că trebuie să aştept răspunsul ei. Şi de-ar fi să vină peste 10 ore, eu tot am să aştept!” vorbi cu sine, continuând să se mişte ameţitor prin cameră, în aşteptarea buzz-ului salvator.

VA URMA