TASTELE – 3

Trecură două ore, şi semnul de care avea atâta nevoie, întîrzia să apară. “Poate că nu-i acasă totuşi, şi nu vede că şi ce i-am scris”, spuse Raul încet. Obosise să se tot plimbe prin cameră, iar acum şedea la birou, privind prin fereastra de messenger. Auzi ciocănit la uşă şi tresări. “Poate că-i ea, Irina! Poate c-a citit toate cuvintele mele de iubire şi poate c-a vrut să-mi facă o surpriză, să vină neanunţată şi să mă inunde cu sărutări!”, se animă îndrăgostitul. Se teleportă până în hol, ajunse la uşă, învârti cheia şi deschise. Observă dezamăgit că nu era nicidecum nimfa lui. Nici măcar pe aproape. De fapt, era o creatură ce aparţinea lumii opuse celei a nimfelor … era tanti Maria, o bătrână hidoasă, ce locuia vis-a-vis de el, şi care avea ceva probleme cu capul, pe sistemul “omul, când îmbătrâneşte, ori cheleşte, ori prosteşte” – tanti Maria având podoaba capilară deteriorată, dar nu lipsă. Era sigur că-i ţicnită, tocmai din cauza acestor vizite, pe care i le făcea de trei ori pe zi. De fiecare dată îi aducea bomboane, şi de fiecare dată spunea că este ziua ei de naştere şi că mămica ei i-a dat dulciuri, să împartă la colegi. Îl ruga să nu-i refuze bomboanele, ba mai mult, insista să le mănânce în faţa ei, că altfel se supără. Raul se conforma, că n-avea nici vreme şi nici chef să-şi prindă mintea cu băbuţa. Îi era frică doar să nu dea în diabet de la atâtea bomboane, mereu aceleaşi şi mereu câte trei.
- Sărut mâna tanti Maria! S-a întâmplat ceva?! – făcu el pe surprinsul de vizită.
- Nimic rău dragu mieu … dac-ai uitat să-ţ hie cu ruşîne, da az îi zîua de naştere a mia, şî uite, mama mi-o dat nişte bomboane, şî m-am găndit să-ţ dau şî ţîie, că suntem buni colegi. Iaca tri pentru tine, că asta-i porţia. Pupă-mî de “mulţ ani” şî mâncă-le acu.
Cât de scârbă-i mai era s-o pupe … din cauza negului permanent pe care-l avea între nasul borcănat şi buzele albe, lipsite de viaţă. Nici în rest nu era mai reuşită, dar, la vârsta ei nici nu mai conta. Parcă totuşi, la oamenii care-au fost frumoşi în tinereţe, se păstrează din trăsături şi la bătrâneţe. Ceva îţi dezvăluie că în urmă cu nişte zeci de ani întorceau capete pe stradă. La tanti Maria nu vedea nimic de genul. Urâtă era acum, urâtă o fi fost şi-n tinereţe. Mică de statură, cocoşată de vreme, cu nişte picioare scurte şi crăcănate, un trunchi diform şi-o faţă lipsită de cea mai mică trăsătură frumoasă. Urechi ce răzbeau, din cauza mărimii, prin părul alb ca zăpada, iar negul … negul era cireaşa de pe tort. “Freak!” se zbârli Raul. Dar acum, mai mult ca niciodată, nu avea chef de discuţii. Aşa că o pupă de “la mulţi ani”, şi strâmbându-se, luă bomboanele şi le mâncă, îi mulţumi frumos şi închise uşa. “A naibii treabă! Când o mai muri şi naşpeta asta bătrână, că m-am săturat de ziua ei de naştere, care-i în fiecare zi, de trei ori!” vorbi, de unu singur Raul. Apoi se cufundă la loc, în gândurile lui. El este îngerul negru, iar ea e îngerul alb. Indubitabil e aşa. Împreună vor schimba lumea asta rea. Nu avea nici o îndoială că au puterea asta. Prea mult timp trecuse, şi prea răpciugoasă devenise planeta ce-i caza, pentru ca el să nu încerce să o schimbe. Iar dacă va refuza să se schimbe, o va duce la pieire. Are şi puterea asta. Oameni ca el şi ca Irina se nasc o dată la 2000 de ani. Ştia asta. Problema era că Ina nu era conştientă încă de puterile de care dispunea chiar ea, dar avea să i le arate. Avea să o înveţe să le folosească. Păcat însă că nu-i răspundea pe messenger. Dacă văzuse ce-i scrisese el, dar refuza să-i răspundă, era clar semn de slăbiciune, iar îngerii nu sunt slabi. Trebuie că nu e conectată. Avea nevoie să creadă asta, pentru că nu putea să-şi îngăduie să se înşele în ceea ce-o privea pe nimfă. Nu avea cum să se fi-nşelat. Ea este mireasa lui! Ea îl completează, şi doar cu ea va putea să-şi pună planurile în aplicare. Altfel ying ar rămâne fără yang, şi nu ar avea nici o valoare supraomenească. Se întinse pe patul de o singură persoană, din garsonieră. Era obosit. Îl obosise dorul. Îl demolase ideea că s-ar fi putut înşela în ce-o priveşte pe ea. Dar nu, nu era posibil. Asta ar fi însemnat începutul sfârşitului. O iubea prea mult şi depindeau unul de celălalt la un nivel atât de ridicat, încât prăbuşirea, determinată de o astfel de bazaconie ca cea potrivit căreia Ina nu ar fi îngerul alb, l-ar fi ucis pe loc. Un sunet preacunoscut îi risipi gândurile şi-i alungă somnul din pleoape. Era cel al unui buzz de messenger …

VA URMA