CARE

Care pe care

E sintagma care defineşte cel mai bine penibilul campaniei electorale pentru alegerea deputaţilor şi a senatorilor României lui 2008. A guvernului. Mai este fix o săptămână până la alegeri, ceea ce înseamnă automat că mai sunt 7 zile de porcăisme. Parcă ţi-e şi jenă să-i spui efectiv “campanie electorală”. Pentru că, astfel, circul de prost gust din ultima lună, ar căpăta o titulatură nemeritată. Nu ştiu alţii ce cred, dar eu campanie mai de prost gust şi de o mai proastă factură decât cea care încă se derulează, n-am văzut de când muma m-o făcut! Care pe care, cu adevărate lupte de stradă şi păruieli, candidaţii la uninominale înţelegând în sfârşit că dacă simţi că nu te duce capul, e vremea să apelezi la forţa fizică. Şi după cum aţi văzut, forţoşi sunt destui.

Care mai de care

Priveam serile trecute videoclipul piesei “Yes, we can!”, izvorât (ca şi marea vorbă) din discursul lui Barack Obama. Am ajuns la concluzia că… yes, they can! În acelaşi timp… we can not!!! S-au scremut dragii mei candidaţi la uninominale şi, care mai de care, au produs clipuri… de la penibile, trecând prin jenibile şi ajungând la cretinoide. Isus şi Dumnezeu însuşi au fost staruri electorale! Jumătate din clipurile electorale postate pe youtube îi invocau, cealaltă jumătate nevorbind despre nimic. S-au inventat atentate. Sau dat pungi peste pungi, pomeni peste pomeni, multe dintre ele filmate şi date la televizor, fără ca cineva, dintre cei angajaţi să facă asta, să pară deranjat în vreun fel de încălcarea deasă şi probată a legii. Am auzit aceleaşi minciuni de acum patru ani (ori 8, 12, 16 ani) ieşind din gurile aceloraşi boi care au fost aleşi şi atunci când le-au turnat prima dată, şi care au rămas la stadiul de vorbe de campanie. Vă garantez că o să le auziţi şi peste alţi patru ani. Am ascultat manele electorale. Am auzit şi un remix al rugăciunii “Tatăl nostru”. Doamne… dă-le mintea de pe urmă…

Care cu care

Se stabilesc, în spatele uşilor închise, întredeschise, sau chiar în conferinţe de presă, alianţele electorale. Oricum, nimic nu este bătut în cuie. Există partide-târfă, care ar merge cu oricine. Sunt obişnuite… au mai mers. Toţi îşi strigă doctrina politică şi se prezintă ca fiind de stânga, ori de dreapta, când de fapt, întru degustarea ciolanului românesc şi de acum înainte… toţi caută calea de mijloc. La disperarea cu care se doreşte acelaşi unic ciolan de toate partidele româneşti, există cel puţin un milion de alianţe posibile. PD-L-PC plus PNL pe doi, minus PSD la putere, funcţie de UDMR… luate… de câte ori vreţi voi, cititorii… Important e ca aceleaşi grupuri de interese să jecmănească ţara românească.

Care?!

Care dă punga mai mare? Care minte mai frumos? Care dovedeşte că are un program mai bun… deşi e acelaşi de acum nişte ani? Care are ochii mai albaştri? Care pare mai de încredere? Cu cine votează alegătorul român… atâta timp cât nu prea are cu cine să voteze? Aceasta-i întrebarea…

Care se bagă?

Răspunsul este că prea mulţi, în mult prea multe cuvinte, ne plângem că României îi merge prost şi că aşa nu se mai poate. Că ne-am săturat şi nu mai putem. Prea multe talk-show-uri şi prea puţine fapte. Prea multe articole în presă şi pe bloguri, care pun la zid politica actuală, sau care iau peste picior politicieni, politici, campanii, clipuri, declaraţii, fapte… România toată… şi prea puţini care pun mâna să facă ceva. Să ofere alternativa. Ştiu, vorbesc şi despre mine. Suntem o ţară de oratori şi scriitori… de excepţie. O naţie de dătători cu părerea. Toţi ştim fotbal, politică şi afaceri… teoretic. Aproape nimeni însă nu se mişcă din faţa paharului de vorbă, a camerei de filmat, ori a tastaturii. Poate că ar fi cazul să mai şi facem ceva, în afară de teorie… Care se bagă?!