Arhiva pentru November, 2009
ORAŞUL CITEŞTE "LECTURI URBANE"
25 Nov
Ieri am luat o pauză de citit presă independentă şi echidistantă, de belit ochii la polemici politice şi alianţe ciolănoase şi am fugit până la staţia de metrou Unirii ca să “citeşte” şi io “lecturi urbane”. Ca oraşul. Care citeşte… împins de la spate de civika.ro şi tras de mânecă de Dan Dumitrescu, Adrian Ciubotaru şi încă vreo 150 de răzeşi (info, poze şi video)
Cum naiba să nu citeşti în condiţiile astea? Că tăbară ăştia toţi pe tine cu voroave tăioase şi buchi ascuţite! Ăla eşti…
Chiar tânăr fiind, nu m-au lăsat în ruptul capului să cutreier păduri, ci mi-au pus în braţe, de cum am ajuns, o traistă burduşită cu înţelepciune. Cu scule de luminat minţile. Cu cărţi. “Ia Fărcaş, cară… ” Şi-am cărat. Asta până la urcare în metrou. Acolo aud iar: “Dă traista încoa` musiu, că n-ai tu faţă de bibliotecar. Ia o carte de colorat şi fă-te că lecturezi. `Nainte marş!” M-am conformat, cum altfel?
Am agăţat “Mănăstirea Northanger” de Jane Austen şi am început să mă las colorat de rândurile ce curgeau. Erau despre o domnişoară nici albă dar nici neagră, care nu vedea viaţa nici roz, dar nici gri, şi care nu ştia că destinul i-a rezervat o poveste roşie. Mai tare de-atât nu m-am putut lăsa colorat de cele câteva pagini parcurse. Am citit pe traseul Unirii – Dristor 1 – jos – schimbă – sus – Dristor 2 – Unirii – “Adi, io nu mai cobor că ăsta mă duce spre casă şi… na.”
Înainte de Unirii am dat şi eu cartea din care am citit, mai departe. Celei de-a doua domnişoare. Că prima mi-a zis că “muuuuuu”, că cititul dăunează grav socializării ghetouiene. Că cică ea, dacă citeşte şi învaţă “să vorbeşte corect”, cum naiba se mai înţelege apoi cu ai ei şi-ale ei. Apăi… io ce să-i fi răspuns?
În alt registru… “Bună seara. Lecturi Urbane este un proiect de implicare civică iniţiat de civika.ro, ce are scopul de a promova lectura în locurile publice şi în mijloacele de transport în comun. Vă dăruiesc această carte cu rugămintea ca, după ce o citiţi, să o readuceţi în locul în care aţi făcut cunoştintă cu ea, la metrou… şi să o dăruiţi unei alte persoane necunoscute, după ce în prealabil v-aţi trecut numele pe interiorul copertei de final. Vă mulţumesc. Lectură urbană placută!” Cam asta i-am spus tipei care a primit cartea de la mine şi cam cu asta se ocupă proiectul din poveste. Proiect iniţiat şi sprijinit de nişte oameni faini, din ce am văzut şi puţin povestit cu ei aseară. Felicitări!
Am încălecat pe-o carte
Şi am dat-o mai departe.
Aviz organizatorilor: dacă vă place sloganul, cu dragă inimă, puteţi să-l folosiţi.
AUTONOMIA ŢINUTULUI "NORMALICESC"
23 Nov
Dragii mei (care mai sunteţi),
Mie mi-a ajuns! Nu mi-e teamă că vreun ardelean pur sânge se va dezice de mine pentru că n-am avut destulă anduranţă şi astfel am adus prejudicii brandului ardelenesc, secţiunea “răbdare”. Pateul tranziţiei, al reformei şi-al pseudodemocraţiei postrevoluţionare mi-a ţinut de foame 20 de ani. Nu tri ore şî patruşcinci… Do-uă-zeci-de-ani!!! Eroare brucaniană. Eh, nu ştiu dacă am io ceva, da` pe mine m-a pălit o foame de democraţie sadea şi de normalitate, soră cu acţiunile extreme. Drept urmare o să vă rog să-mi permiteţi să vorbesc în numele dragilor mei, a celor ce se regăsesc şi să spun cele ce urmează.
Pretindem bucată de ţară. Cerem imperativ statului român înfiinţarea Ţinutului “Normalicesc”! În lumina rezultatelor ultimelor alegeri prezidenţiale, pare-se că suntem destul de puţini cei care ne mai dorim acest lucru, deci n-avem nevoie de o bucată foarte mare din Dodoloaţă. Trei judeţe ne ajung. Vrem împrejmuirea acestui teritoriu cu un zid mai gros şi mai înalt decât cel ce tăia pe din două Germania. Pentru că am văzut că acela poate fi la o adică dărâmat, iar noi, cei puţini, nu ne dorim ca acest lucru să se întâmple şi cu zidul normalităţii, ce ne va despărţi de vechea Românie. Niciodat`!
O să ne spuneţi să plecăm din ţară dacă nu ne convine. Nu vrem! Ţara asta nu-i a voastră tăntălăilor. Nici a noastră. E a tuturor românilor. Iar fiecare are dreptul de necontestat de a convieţui cu râul şi ramul româneşti. Dar nu oricum. Aşa cum toţi retardaţii se pot scălda în voie în noroiul pe care-l perpetuează votând mereu şi mereu aceeaşi dobitoci, aşa noi, ceilalţi, avem dreptul de a cere autonomie într-un luminiş românesc. Ca să trăim fără voi. Să ne conducă cine vrea muşchiu` nostru “normalicesc”. Fără pesedei, pedelei, penelei, pecei, independenţi cretinoizi şi alţi mâncători de căcat. Să nu ne mai împiedicăm de săraci cu duhul care ne vând şi se vând pentru o pungă electorală. Nici de postaci. Nici de târâtoare mâncătoare de turism electoral. Să nu mai avem ţărani care sunt setaţi de aburului alcoolului pe opţiunea “pesede ne măreşte pensia”. Că, ne scuzaţi, da` cu prostu` am înţeles şi noi până acum că nu are rost să ne punem. Că e mulţi şi are minţile odihnite (vezi turul doi al alegerilor prezidenţiale)!
Drepturile şi libertăţile fundamentale ne sunt călcate în picioare! Dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică; libertatea individuală; dreptul la apărare; libera circulaţie; viaţa intimă, familială şi privată; inviolabilitatea domiciliului; secretul corespondenţei; libertatea conştiinţei; libertatea de exprimare; dreptul la informaţie; dreptul la învăţătură; accesul la cultură; dreptul la ocrotirea sănătăţii; dreptul la mediu sănătos; dreptul de vot; dreptul de a fi ales; dreptul de a fi ales în Parlamentul European; libertatea întrunirilor; dreptul de asociere; munca şi protecţia socială a muncii; interzicerea muncii forţate; dreptul la grevă; dreptul de proprietate privată; libertatea economică; dreptul la moştenire; nivelul de trai; familia; protecţia copiilor şi a tinerilor; protecţia persoanelor cu handicap; dreptul de petiţionare; dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică. Acestea sunt toate. Câte dintre ele sunt respectate altundeva decât pe foaie, în România? Nu vrem aşadar să trăim într-o Românie care nu se conduce după litera constituţiei ci după bunul plac al curvelor politice. Dar vrem să trăim în România! E dreptul nostru. În România noastră!
Reclamăm încă o dată, în baza drepturilor pe care le avem dar care nu ne sunt respectate, înfiinţarea şi delimitarea Ţinutului “Normalicesc”. Cu constituţie, drapel, stemă, imn şi toate cele. Avem dreptul să ni se respecte drepturile! Iar în cimitirul democraţiei, al bunului simţ şi-al bunăstării – ce se vede dacă te urci pe vârful Omu, pui mâna scoc la frunte şi te uiţi peste ţară – acest drept prim este pus cruce demult. Dorim aşadar autonomie forte. Cerem rupere de ţărişoara în care minciuna, hoţia şi prostia sunt virtuţi de podium.
It`s a win-win situation. Noi scăpăm de voi şi voi scăpaţi de noi. O să vă fie şi mai uşor să ghidaţi masele, acum existând posibilitatea, infimă ce-i drept, de a se naşte unii care să vă încurce într-un final socotelile. Dacă nu vouă, urmaşilor voştri. Iar noi vom sălăşlui într-un ţinut în care dreptul să fie drept, justiţia justiţie, politicianul angajatul poporului, vorba vorbă şi promisiunea respectată. O Românie normală. “Normalia”.
Noi nu ne vom dori nici morţi-copţi să vă vizităm ţara. Iar voi nu veţi avea nicio şansă să pătrundeţi în a noastră. Deci zidul despărţitor nu se va numi graniţă ci “hăul dintre două lumi”. Pentru că asta ne şi dorim. Odată instalaţi în Normalia, o să săpăm în jurul zidului în hău. Până în cealaltă partea a globului pământesc plus încă doi metri. Vom construi punţi doar ca să ne legăm de restul lumii. De voi ne dorim rupţi pe vecie!
Murim în România şi asta ne ocupă tot timpul. A vrut Badea să spună ceva, dar a greşit primul cuvânt. Muriţi voi! Noi chiar vrem să trăim. Aici. În România noastră. În Normalia. În ţara în care dacă votezi cu X, acesta nu se duce imediat după colţul rotund ca să negocieze o aliaţă cu Y. Poate că Y a fost exact motivul pentru care ai votat cu X, iar episodul cu negocierea dăunează grav respectării dreptului la viaţă şi la integritate fizică şi psihică. Ca să nu mai zic că W şi Z sunt nişte idioţi. Suntem atât de hotărâţi în acest sens încât o să ne strângem naibii odată să ne apucăm de scris la proiectul de lege privind autonomia Ţinutului “Normalicesc”. Aşa ar fi normal, dacă mai sunt oameni în ţărişoara asta cărora să pot să le tastez o scrisoare pe care s-o încep cu “Dragii mei,”.
Cine ne sprijină efectiv? De vorbe cred că suntem cu toţii sătui…
CA ŞI ŢARA ÎN CARE TRĂIM CU TOŢII
21 Nov
Era să m-apuc să scriu un text de largă inspiraţie şi simţire naţională. Dar m-am răzgândit. Am ales să scriu unul care nu are niciun sens… care nu duce nicăieri…
Cât au ţinut mulgătorii de uger românesc minciunile de campanie sus pe stâlpi şi pe clădiri, Fărcaş a ales să tacă de cele mai multe ori, deşi îi venea să vorbescă. Dar să vorbescă cui? Celor 300 de români care îl citesc? Ei ştiu deja ce are de spus. Aşa că ce rost avea să le mai spună o dată? Pamflezistul nu repetă de două ori pentru o babă surdă. Iar babele surde nu-l citesc pe Pamflezist. Nici moşii babelor surde. În târgul simţirii româneşti, unde poporul se strânge din ce în ce mai rar, babele şi moşii adoptă alt stil de negociere decât Fărcaş. Ele şi ei îşi vând ţara pe o găleată. Pe un kil de făină, sau pe unul de orez. Pe o litră de uloi. Pe un aprinzător de aragaz şi două brichete. Pe 10 lei. Şi poate că e mai bine. Se aleg barem cu ceva.
Fărcaş şi ai lui sunt, pare-se, nişte golani visători. Ei nu vor să vândă ţara şi gata! Nu pilarilor care miros de la o poştă a rahat frumos împachetat în costume dintre cele mai fine. Fărcaş şi ai lui nu vor foloase de pe urma tranzacţiei. Nu imediate. Şi nu vor să vândă. Vor doar s-o dea spre îngrijire. Iar plata lor va să vie atuncea când vor vedea că au ales bine cui să deie ţărişoara spre îngrijire şi că ţara lor creşte frumos şi se poartă curată, miroase a liliac şi se şcoleşte ca să ajungă deşteaptă. Apoi o să se bucure când o vor vedea gata mare, participând la concursuri cu alte ţări, care se vor uita cu pizmă la ea şi-şi vor dori să-i urmeze exemplul.
Dar spre deosebire de babe, moşi şi ceilalţi proşti care, mergând pe prinţipul “care dă mai mult ia ţara”, se spală repede pe mâini de ea şi îşi văd fiecare de nenorocirea de-a se fi născut aci, noi ăştialalţii, stăm ca proştii în târg şi aşteptăm – să vie salvatorul de neam. Stăm de 20 de ani. Ne uităm la ăi care se opresc în faţa noastră, îi cântărim, strâmbăm din nas şi ne punem iar pe aşteptat. Uneori ne mai prosteşte câte unul că EL E şi îi dăm ţara pe mână, să se-ngrijească de ea. Ne dăm seama apoi că n-am făcut bine. Că era un alt căcat, dar mai cu moţ. Niciodată nu ne-a trecut prin minte că s-ar putea ca omul pe care-l aşteptăm noi golanii să nu vie niciodat`. Să nu existe chiar! Şi iar aşteptăm…
Chiar dacă s-ar întâmpla o minune şi salvatorul cu pricina ar apărea… apăi noi avem doar o bucată mică de dat, că ţara-i una numa` şi îi împărţită în mod egal tuturor celor din târg. Iar bucăţicile noastre nu sunt la fel de numeroase ca bucăţicile lor. Şi nu pot fi doi îngrijitori de ţară deodat`, aşa că, potrivit regulilor democraţiei, tot ăla care ia mai multe bucăţi, ia întregul. Deci fleoşc! Partea bună e că o să mai moară din ei. Partea proastă e că au urmaşi.
Mai apare o chestiune bizară. Dacă cel aşteptat de Pamflezist şi ai lui ar câştiga, printr-o minune, mai multe bucăţele decât ceilalţi, ce-o să facă el cu greaua sarcină ce se va aburca pe spatele lui? Cum o să lupte el cu balaurul cu trei partide şi mii de capete? Cum o să reuşească el singur împotriva tuturor? Va rezista el mai mult de… una sută zile? Şi oricum, pentru ca un astfel de om să ajungă să-şi pună întrebările de mai sus, e nevoie ca imnul Dodoloaţei să producă într-un final efecte, iar treisfertul adormit de ţară să se deştepte. Lucru imposibil, zice Fărcaş, cătând peste patria mumă. Adică nu poţi sta în fotoliu aşteptând să apară salvatorul. Fărcaş a fost tentat să creadă asta, dar s-a răzgândit.
Iarăşi, privind peste pădurea de costume şi vorbe goale ce stă înfiptă ostentativ în prim plan… nu se întrezăreşte aproape nimic altceva. Niciun voinic nu vine! Sau dacă vine, are calul cam răpciugos, ţoalele neîngrijite şi coastele la vedere. Se vede în el c-ar vrea, dar nu prea poate.
Care-i finalitatea deci? Există vreuna?
Era să m-apuc să scriu un text de largă inspiraţie şi simţire naţională. Dar m-am răzgândit. Am ales să scriu unul care nu are niciun sens… care nu duce nicăieri… ca şi ţara în care trăim cu toţii.
POLITICA INTERESULUI PERSONAL
15 Nov
N-am vremi să stau, să plec urechea
La interesul naţional,
Halesc pământ, muşcat de strechea
Interesului personal.
Mi-s plămădit, bânguie unii,
Din zeci mixturi caragialeşti.
Am supt şi io, ca toţi, din sânii
Cu mameloane româneşti.
Jucam şi io, în tinereţuri,
Visări, cu ochii larg închişi,
Dar, neavând listă de preţuri,
Pe visuri poţi ca să te pişi.
Puteţi să-mi spuneţi, simplu, Ghiţă…
Pentru că-n timp ce mă pişam,
Întrezărit-am o portiţă,
Ce nu văzuse Ghiţă neam!
Apăi da` prost o hi bădiţă,
Ce-o sta viţăl şî s-o holba,
În loc să intre-n odăiţă,
Pe poarta ce să-nfăţişa.
Pătruns în banca de favoruri,
Primit-am plicul cu rata,
Un domn ce ameţea zerouri,
Concluzionând că… “va costa!”
Plăteam lunar, sperând a scoate
Măcar juma` de vis pişat,
Pe-a minţii mele-ariditate
Să pui sâmbur aristocrat.
În timp văzut-a şi partidu`,
Că-s bun, că-s rău, c-am cotizat…
Şi-a-mpins drăguţul de el blidu`,
Să mânc şi io ca un bărbat.
Apoi, în ani, cu-aşa tocană,
Făcută din carne de drac,
Sugeam ţara din damigeană,
Să sting `cea sete de sărac.
Pe când vă scriu, văz mii de Ghiţă,
Pe care visul i-a-nşelat,
Cum mijesc ochii la portiţă
Ce străjuieşte-al meu palat.
Cu toţi plătesc rentă lunară,
Pentru ca io să candidez
La funcţîia de şef de ţară…
A dracu, de când o curtez!
Deunăzi m-a sunat şi banca,
Să mă anunţe că-i cam bai,
A crescut rata-piţipoanca,
De joci, ai, n-ai… musai să dai!
D`aia zic…
N-am vremi să stau, să plec urechea
La interesul naţional,
Halesc pământ, muşcat de strechea
Interesului personal.
Pamflezia de rigoare (ep 5) – Politica interesului personal
DOUĂ VERZE BRUX-ELITE
10 Nov
Într-o piaţă alandală,
dintr-un colţişor de ţară,
pe-o tarabă mai dosită,
lâng-o ţaţă adormită,
stau, de toate fiind acrite,
două verze brux-elite.
Zac aşa, ca două verze,
nici dormite, dar nici treze,
nici frumoase, nici urâte,
doar cotorul le cam pute…
şi privesc puhoi legume,
neavând vreo ţintă-anume.
“- Auzi fată”, zice prima,
pufnind ca miss Hiroshima
şi trăgând pe nas emfază…
“toate-n jurul nost` îs varză!!!”
…
PORCIN ŞI SERATA DANSANTĂ
7 Nov
Gripa porcină… doamne, ce chestie la modă! În trend, cu alte cuvinte. Dreptate am? Zi AH1N1, zi gripă nouă, zi-i cum vrei tu… e clar că deja ai captat atenţia. Apoi tuşeşte o dată sănătos. Ăla eşti!
Cu pronosticuri extrase din scenariile filmelor de groază, cu măşti de protecţie pe bot, cu farmacii luate cu asalt de pulime (marcă Oprescu)… uite aşa se plimbă Porcin prin România, speriindu-i pe cei săraci cu duhul şi muncind din greu pentru reuşita psihozei naţionale. Mass-media, ca prietene de nădejde, îl ajută pe micul Porcin să se facă maaare, maaaare, să calce creieri de români în picioare.
Şi toate astea, în timp ce nesimţitul de Porcin ţine în buzunar o invitaţie personalizată, în filigran, ce-l îmbie la o mare serată dansantă… la care porcul nu catadicseşte să-şi facă simţită prezenţa. Poate pentru că o dată ajuns acolo l-ar măcina complexele de inferioritate, aşa că preferă să zburde prin ţară şi să facă gargară.
Ca să vedeţi că virusul gripei porcine (AH1N1) e muuuult diluat faţă de dracul cel negru, vă invit, prin intermediul lui Paul Everac, aflat aici în postura lui de poet, să participaţi la serata dansantă imaginată de acesta şi… să înţelegeţi fiecare ce doriţi…
Serata dansantă
de Paul Everac
Era lume multă, zâmbitoare, galantă
la serata dansantă.
Domni simandicoşi, cucoane rasate
gângureau cu multă afabilitate.
Cu mănuşi glasate, rochie vaporoasă, roză,
dansa cu domnul Diabet doamna Coxartroză
şi în cursul unor sofisticate cadenţe
îşi făceau reciproc intime confidenţe.
Pe-o banchetă povestea c-o distincţie rară
din viaţa ei doamna Dischinezie Biliară
şi-i dădea în răstimpuri câte-un sfat foarte practic
nepotului său, Spasmul Anafilactic.
Ulcerul ieşise puţin pe balcon
să fumeze cu dl Cancer de Colon,
în timp ce sfioasă, într-un colţ pitită,
trăgea cu urechea tânăra Hepatită.
Ciugulea praline de pe o tipsie
surâzând graţios Madame Dispepsie
şi-arunca tirade cu un haz regal
în explozii de râs dl Blocaj Renal.
La masa de joc din mai multe părţi
lângă dl Alzheimer ce era în cărţi
se strânseseră şi-şi dădeau un tainic tuyon
domnii Wassermann, Parkinson şi Socalsky-Bouillot.
Îşi modela vocea să fie bine auzită
de Madame Oreillon frumoasa Gingivită
şi făcea o descriere cât mai exactă
de viziunile ei doamna Cataractă.
Fiecare îşi proclama deschis sau pe-apucate
a slăbiciunii sale superioritate
şi îşi lăuda fără a şovăi
savoir-faire-ul propriu de-a se curarisi.
Stând pe scaune, fotolii sau sofá,
fiecare-şi exalta meteahna sa
ridicând în slăvi cu modulări de glas
trânji, epilepsie, pancreas.
Câte-un nene se umfla ca un aristocrat
dacă produsese la plămâni un infiltrat
şi-şi întemeia prestanţa toată
când pe cord, pe tiroidă sau prostată.
Pe la ora 20 precis apăru şi dl Sifilis
şi-ncepu să-mpartă plescăind din nări
cordiale sărutări şi-mbrăţişări.
Dup-un ceas activ de-mbrăţişat şi lins
arăta mai palid, însă mai distins,
iar convivii săi păreau flataţi, cocheţii,
că-i sorbiseră cu râvnă spirocheţii.
Fără dubii, musafirul cel mai animat
fu cel cu stomacul proaspăt rezecat,
domnişoara unanim râvnită,
cea c-o straşnică mastoidită,
iar dănţuitorul cel mai plin de har
cel cu reumatism poliarticular.
În culmea acestei minunate exaltări
apăru Subreta Moarte cu tăviţa de gustări
şi fieştecare luând şi molfăind cu spor
ridică paharul pentru viitor.
PROSTEALĂ FĂRĂ BĂTRÂNEŢE ŞI MINCIUNI CRASE, FĂR` DE MOARTE
3 Nov
Fac sex oral cu o ţigară,
În promenoarul ţării mele,
Poi scuip otrava toată-afară,
Tuşesc porcin şi-mi zic părere…
Halal comedie, halal piesă,
Pusă în scenă-n România…
O întâmplare belicoasă,
Cu zmei şi cu Preşedinţia.
“Prosteală fără bătrâneţe
Şi minciuni crase, făr` de moarte”
Se joacă-n teatre… şi în pieţe
Şi încă-i de succes, chiar foarte!
Se scoală părul în picioare,
Când mă gândesc că am plătit,
O viaţă-ntreagă de parale,
Ca să privesc… ce am privit.
Dar nici că asta ie problema…
C-am luat belet la piesă proastă…
Problema mare ie că tema
E veşnică în ţara noastră.
Decor acelaşi văz de-o viaţă
Şi-aceiaşi veşnici cabotini,
Ce joacă prost când sunt în faţă,
Dar joacă bine sub cortini.
Nici mai vorbesc de recuzită,
Făcută de-un nebotezatu…
Se plimbă toţi în vorba goală,
Să vază care-i mai bărbatu.
Mai trag un fum din ţigaretă,
Poi intru să văz actul doi…
N-aveţi caricumva vreo baghetă,
Să transform zmeii în broscoi?




















Exprimare liberă