CA ŞI ŢARA ÎN CARE TRĂIM CU TOŢII

Era să m-apuc să scriu un text de largă inspiraţie şi simţire naţională. Dar m-am răzgândit. Am ales să scriu unul care nu are niciun sens… care nu duce nicăieri…

Cât au ţinut mulgătorii de uger românesc minciunile de campanie sus pe stâlpi şi pe clădiri, Fărcaş a ales să tacă de cele mai multe ori, deşi îi venea să vorbescă. Dar să vorbescă cui? Celor 300 de români care îl citesc? Ei ştiu deja ce are de spus. Aşa că ce rost avea să le mai spună o dată? Pamflezistul nu repetă de două ori pentru o babă surdă. Iar babele surde nu-l citesc pe Pamflezist. Nici moşii babelor surde. În târgul simţirii româneşti, unde poporul se strânge din ce în ce mai rar, babele şi moşii adoptă alt stil de negociere decât Fărcaş. Ele şi ei îşi vând ţara pe o găleată. Pe un kil de făină, sau pe unul de orez. Pe o litră de uloi. Pe un aprinzător de aragaz şi două brichete. Pe 10 lei. Şi poate că e mai bine. Se aleg barem cu ceva.

Fărcaş şi ai lui sunt, pare-se, nişte golani visători. Ei nu vor să vândă ţara şi gata! Nu pilarilor care miros de la o poştă a rahat frumos împachetat în costume dintre cele mai fine. Fărcaş şi ai lui nu vor foloase de pe urma tranzacţiei. Nu imediate. Şi nu vor să vândă. Vor doar s-o dea spre îngrijire. Iar plata lor va să vie atuncea când vor vedea că au ales bine cui să deie ţărişoara spre îngrijire şi că ţara lor creşte frumos şi se poartă curată, miroase a liliac şi se şcoleşte ca să ajungă deşteaptă. Apoi o să se bucure când o vor vedea gata mare, participând la concursuri cu alte ţări, care se vor uita cu pizmă la ea şi-şi vor dori să-i urmeze exemplul.

Dar spre deosebire de babe, moşi şi ceilalţi proşti care, mergând pe prinţipul “care dă mai mult ia ţara”, se spală repede pe mâini de ea şi îşi văd fiecare de nenorocirea de-a se fi născut aci, noi ăştialalţii, stăm ca proştii în târg şi aşteptăm – să vie salvatorul de neam. Stăm de 20 de ani. Ne uităm la ăi care se opresc în faţa noastră, îi cântărim, strâmbăm din nas şi ne punem iar pe aşteptat. Uneori ne mai prosteşte câte unul că EL E şi îi dăm ţara pe mână, să se-ngrijească de ea. Ne dăm seama apoi că n-am făcut bine. Că era un alt căcat, dar mai cu moţ. Niciodată nu ne-a trecut prin minte că s-ar putea ca omul pe care-l aşteptăm noi golanii să nu vie niciodat`. Să nu existe chiar! Şi iar aşteptăm…

Chiar dacă s-ar întâmpla o minune şi salvatorul cu pricina ar apărea… apăi noi avem doar o bucată mică de dat, că ţara-i una numa` şi îi împărţită în mod egal tuturor celor din târg. Iar bucăţicile noastre nu sunt la fel de numeroase ca bucăţicile lor. Şi nu pot fi doi îngrijitori de ţară deodat`, aşa că, potrivit regulilor democraţiei, tot ăla care ia mai multe bucăţi, ia întregul. Deci fleoşc! Partea bună e că o să mai moară din ei. Partea proastă e că au urmaşi.

Mai apare o chestiune bizară. Dacă cel aşteptat de Pamflezist şi ai lui ar câştiga, printr-o minune, mai multe bucăţele decât ceilalţi, ce-o să facă el cu greaua sarcină ce se va aburca pe spatele lui? Cum o să lupte el cu balaurul cu trei partide şi mii de capete? Cum o să reuşească el singur împotriva tuturor? Va rezista el mai mult de… una sută zile? Şi oricum, pentru ca un astfel de om să ajungă să-şi pună întrebările de mai sus, e nevoie ca imnul Dodoloaţei să producă într-un final efecte, iar treisfertul adormit de ţară să se deştepte. Lucru imposibil, zice Fărcaş, cătând peste patria mumă. Adică nu poţi sta în fotoliu aşteptând să apară salvatorul. Fărcaş a fost tentat să creadă asta, dar s-a răzgândit.

Iarăşi, privind peste pădurea de costume şi vorbe goale ce stă înfiptă ostentativ în prim plan… nu se întrezăreşte aproape nimic altceva. Niciun voinic nu vine! Sau dacă vine, are calul cam răpciugos, ţoalele neîngrijite şi coastele la vedere. Se vede în el c-ar vrea, dar nu prea poate.

Care-i finalitatea deci? Există vreuna?

Era să m-apuc să scriu un text de largă inspiraţie şi simţire naţională. Dar m-am răzgândit. Am ales să scriu unul care nu are niciun sens… care nu duce nicăieri… ca şi ţara în care trăim cu toţii.