Poezii

“-Hai voinice, lungu-i drumul, să-l străbaţi o viaţă-ţi ia,
Pune de iuţeşte pasul, strigă-i murgului un `Cea!`
Bagă-i pintenii în coaste, strânge bine hăţurile,
Amândoi, şi tu şi murgu, mai iute ca paserile
S-ajungeţi la ferecata ce suspină într-un turn;
Fiica Soarelui, ai mică, ce-a răpit-o Zmeu nebun!”

Aşa striga Vânt turbatul, ce cu ei se însoţea,
Ghiocel era bărbatul, pe murg Săgeată-l striga,
Om şi cal, cu Vânt în plete, alergau spre cel palat,
Unde Zmeul-parazmeul Primăvara-a-ncătuşat
Cerând măritului Soare, de mai vrea să-şi vază fiica,
Să îi dea puterea toată, altfel moare mititica!

Dar s-o luăm cu începutul, să aflaţi c-a fost odată
Împărat, ce-avea sub dânsul tot pământul laolaltă,
Stând pe-un tron, ţinea un sceptru de lumină şi căldură,
Picurând din el cu viaţă pe supuşi şi pe natură.
Iar când dormea împăratul, soţioară-şi trimitea,
Şi stătea frumoasa Luna toată noaptea de veghea.

Din iubirea lor celestă, patru fete se născură,
Vara, Toamna şi cu Iarna primele ieşite fură,
Iar în urma lor, senină, apăru şi Primăvara…
Într-o stea se încurcase de-ntârziase, bălăioara.
Bucuros de-aşa podoabe atunci Soare-a decretat
Să se-mpartă anu-n patru, iar bucăţile le-a dat
Celor patru nou născute, să-şi pună amprenta ele,
Fiecare pe-o bucată, după cum li-s sufletele.

Vara, caldă ca o pită proaspăt scoasă din cuptor,
Imprimă bucata dânsei cu suflu dogoritor.
Toamna, suflet de artistă, coloră porţiunea sa
Cu un nor ce plângea ploaie pentr-o frunză ce cădea.
Iarna, cu trăiri dosite, hotărî… iaca dovadă,
Să se-ascundă sub o mantie sclipitoare de zăpadă.
Iar zglobia Primăvara, ai mai mândră dintre ele,
Desenă pe-a ei bucată multe multe floricele! Citeşte continuarea >