Articole tag-uite editorial
CA ŞI ŢARA ÎN CARE TRĂIM CU TOŢII
21 Nov
Era să m-apuc să scriu un text de largă inspiraţie şi simţire naţională. Dar m-am răzgândit. Am ales să scriu unul care nu are niciun sens… care nu duce nicăieri…
Cât au ţinut mulgătorii de uger românesc minciunile de campanie sus pe stâlpi şi pe clădiri, Fărcaş a ales să tacă de cele mai multe ori, deşi îi venea să vorbescă. Dar să vorbescă cui? Celor 300 de români care îl citesc? Ei ştiu deja ce are de spus. Aşa că ce rost avea să le mai spună o dată? Pamflezistul nu repetă de două ori pentru o babă surdă. Iar babele surde nu-l citesc pe Pamflezist. Nici moşii babelor surde. În târgul simţirii româneşti, unde poporul se strânge din ce în ce mai rar, babele şi moşii adoptă alt stil de negociere decât Fărcaş. Ele şi ei îşi vând ţara pe o găleată. Pe un kil de făină, sau pe unul de orez. Pe o litră de uloi. Pe un aprinzător de aragaz şi două brichete. Pe 10 lei. Şi poate că e mai bine. Se aleg barem cu ceva.
Fărcaş şi ai lui sunt, pare-se, nişte golani visători. Ei nu vor să vândă ţara şi gata! Nu pilarilor care miros de la o poştă a rahat frumos împachetat în costume dintre cele mai fine. Fărcaş şi ai lui nu vor foloase de pe urma tranzacţiei. Nu imediate. Şi nu vor să vândă. Vor doar s-o dea spre îngrijire. Iar plata lor va să vie atuncea când vor vedea că au ales bine cui să deie ţărişoara spre îngrijire şi că ţara lor creşte frumos şi se poartă curată, miroase a liliac şi se şcoleşte ca să ajungă deşteaptă. Apoi o să se bucure când o vor vedea gata mare, participând la concursuri cu alte ţări, care se vor uita cu pizmă la ea şi-şi vor dori să-i urmeze exemplul.
Dar spre deosebire de babe, moşi şi ceilalţi proşti care, mergând pe prinţipul “care dă mai mult ia ţara”, se spală repede pe mâini de ea şi îşi văd fiecare de nenorocirea de-a se fi născut aci, noi ăştialalţii, stăm ca proştii în târg şi aşteptăm – să vie salvatorul de neam. Stăm de 20 de ani. Ne uităm la ăi care se opresc în faţa noastră, îi cântărim, strâmbăm din nas şi ne punem iar pe aşteptat. Uneori ne mai prosteşte câte unul că EL E şi îi dăm ţara pe mână, să se-ngrijească de ea. Ne dăm seama apoi că n-am făcut bine. Că era un alt căcat, dar mai cu moţ. Niciodată nu ne-a trecut prin minte că s-ar putea ca omul pe care-l aşteptăm noi golanii să nu vie niciodat`. Să nu existe chiar! Şi iar aşteptăm…
Chiar dacă s-ar întâmpla o minune şi salvatorul cu pricina ar apărea… apăi noi avem doar o bucată mică de dat, că ţara-i una numa` şi îi împărţită în mod egal tuturor celor din târg. Iar bucăţicile noastre nu sunt la fel de numeroase ca bucăţicile lor. Şi nu pot fi doi îngrijitori de ţară deodat`, aşa că, potrivit regulilor democraţiei, tot ăla care ia mai multe bucăţi, ia întregul. Deci fleoşc! Partea bună e că o să mai moară din ei. Partea proastă e că au urmaşi.
Mai apare o chestiune bizară. Dacă cel aşteptat de Pamflezist şi ai lui ar câştiga, printr-o minune, mai multe bucăţele decât ceilalţi, ce-o să facă el cu greaua sarcină ce se va aburca pe spatele lui? Cum o să lupte el cu balaurul cu trei partide şi mii de capete? Cum o să reuşească el singur împotriva tuturor? Va rezista el mai mult de… una sută zile? Şi oricum, pentru ca un astfel de om să ajungă să-şi pună întrebările de mai sus, e nevoie ca imnul Dodoloaţei să producă într-un final efecte, iar treisfertul adormit de ţară să se deştepte. Lucru imposibil, zice Fărcaş, cătând peste patria mumă. Adică nu poţi sta în fotoliu aşteptând să apară salvatorul. Fărcaş a fost tentat să creadă asta, dar s-a răzgândit.
Iarăşi, privind peste pădurea de costume şi vorbe goale ce stă înfiptă ostentativ în prim plan… nu se întrezăreşte aproape nimic altceva. Niciun voinic nu vine! Sau dacă vine, are calul cam răpciugos, ţoalele neîngrijite şi coastele la vedere. Se vede în el c-ar vrea, dar nu prea poate.
Care-i finalitatea deci? Există vreuna?
Era să m-apuc să scriu un text de largă inspiraţie şi simţire naţională. Dar m-am răzgândit. Am ales să scriu unul care nu are niciun sens… care nu duce nicăieri… ca şi ţara în care trăim cu toţii.
C`EST FINI LA COMEDIE
28 Nov
Parcă nici comedie nu mai poţi zice c-a fost această campanie electorală. Mai degrabă tragedie. Dar important e că… c`est fini. Am scăpat. Mă uitam mai devreme la confruntarea capilor Tăriceanu, Stolojan şi Geoană, de la TVR 1, şi mi-am dat seama că, cel puţin în ce mă priveşte, politicienii români au o gravă problemă – lipsa de credibilitate. Nu mai cred nimic din ce îmi spuneţi! Vă aud, dar nu vă ascult.
La fel ca în povestea cu tâlc a ciobanului, care face mişto de ţărani, alertându-i degeaba de câteva ori şi păcălindu-i că a dat lupul iama-n oi, lucrurile nestând aşa… aşa şi promisiunile pe care politicienii noştri le-au tot făcut în campanii, neconcretizând apoi nimic, au făcut ca orice ar spune acum să fie vorbă goală. Şi chiar dacă ei nu realizează încă, aceasta este o gravă problemă, pe termen lung, a clasei politice româneşti. După atâta minciună, adevărul nu mai are nicio valoare, pentru că nu mai este crezut.
În momentul de faţă, şansele unui candidat utopic sunt nule. Dacă mâine ar candida cel mai imaculat român din lume, care ar rosti adevăruri atunci când ar spune că îl interesează soarta alegătorilor, că vrea să muncească pentru popor, că vrea să facă bine… că e şi independent eventual… acesta n-ar obţine voturi decât, poate, din partea familiei şi a vecinilor de bloc. Pentru că nu l-ar crede nimeni. Şi ăla ar fi momentul în care acesta s-ar apuca să dea pungi cu cadouri…
Acesta mi se pare principalul rău pe care viperele din politica românească l-au făcut ţării şi viitorului ei politic. Ciolanul o să se-mpută. Pungile cu pomeni electorale o să se dezintegreze. Comuniştii şi securişti o să moară (da invincibililor… la un moment dat o să muriţi… la fel de ordinar ca oricare altul). Ungurii tot n-o să aibă autonomie. Dar credibilitatea o să fie afectată în continuare. Moştenirea minciunilor fără neruşinare şi a promisiunilor fără acoperire, o să plutească mult şi bine deasupra hărţii României.
Nu pot certa electoratul care nu merge la vot. Nu pot să-i numesc ignoranţi pe cei care aleg să-şi petreacă zilele de weekend, care includ şi ziua alegerilor, la munte. Au dreptate să se comporte aşa. Şi-au pierdut credinţa (nimic religios aici)! Au ales să nu mai fie interesaţi nici cât negru sub unghie de politică şi politicieni. Trăim într-o democraţie care îţi dă dreptul să alegi dacă vrei să alegi. Ei au ales să nu mai aleagă. E felul lor de a spune că s-au săturat. Nu aprob modul ăsta de manifestare a sictirului naţional îndreptat împotriva guvernanţilor, dar îl respect.
Nu pot să îi cert nici pe cei care vor vota cu PSD… sunt săraci cu duhul şi nu ştiu ce fac. Dar nici nu pot să-i felicit pe cei care vor vota cu restul formaţiunilor politice. Îi rog în schimb pe toţi, să nu voteze în alb! E ca şi cum am încuraja frauda electorală. Proastă idee, venită dintr-o minte nu foarte sclipitoare.
Mă chinui încă să înţeleg cum te poţi lăsa cumpărat cu doi mici şi o bere? Cum poţi să te bucuri la o pungă cu făină, zahăr, ulei & shit? De ce oamenii ăştia, care se bat pentru o astfel de pungă, nu-şi dau seama de cât de proşti sunt? Cu cât vă scoate o astfel de pomană? Vă ţine patru ani? Vă zic eu… în trei zile nu mai aveţi nimic, iar apoi rămâneţi la fel de proşti, dar puţin mai săraci decât eraţi înainte.
Dumnezeu şi Isus în spoturi de campanie, bătăi, gloanţe, pahare cu apă, intoxicări, sms-uri cu trimitere în Africa, afişe lipite exact unde s-a cerut să nu fie lipite, lipsă de imaginaţie, penibil dus la extrem, prost gust, ţigănie, discuţii de mahala în confruntările directe, mopuri, croşetat în direct… una dintre cele mai bune campanii electorale de până acum dragii mei politicieni. Vă mulţumesc că existaţi! N-aţi mai exista…
Vă recomand ca duminică să mergeţi la vot… voi faceţi ce vreţi… Dacă vreţi să amendaţi clasa politică şi să le transmiteţi că nu aveţi cu cine vota, votaţi-l pe Bulă (vezi banner în dreapta). Dacă v-aţi hotărât asupra unui candidat, ştampilaţi-l cu tot sufletul, dintr-un singur motiv – e alegerea voastră! Dacă nu mergeţi deloc… distracţie plăcută whereever you are! Eu… eu votez cu Bulă!
C`est fini la comedie!
DICTA ROMÂNE
15 Jul
Pe principiul „dacă dau o băşină într-un loc aglomerat, indubitabil o să mi se facă loc” ţiganii câştigă teren. Amintiţi-vă sau aflaţi că, printre armele viitorului, sunt luate serios în discuţie „gloanţele” urât mirositoare. Atât de urât încât să-ţi întoarcă stomacul pe dos. Să verşi fiere… la propriu. Ţiganul e pseudo-medium anticipativ. Deşi la origini oamenii şi-au dorit apropierea, densitatea populaţiei timpurilor noastre te face să vrei exact contrariul – să reuşeşti să creezi o rază cât mai mare a propriului spaţiu intim, sau spaţiu personal. Casă, cu ogradă de 200 de metri pătraţi – de vis. Domeniu de câteva hectare – beyond visul de mai devreme. Parimiile spun că banul cumpără orice. Cu cât eşti mai bogat, cu atât îţi devine mai mare spaţiul personal, ajungând chiar să angajezi oameni care să vegheze la graniţele lui. Banul este o armă, la fel ca oricare alta. Dacă-l ai, îl foloseşti. Încarci portofelul şi ieşi la vânătoare. Intri în propriadă, adică război pornit în numele lărgirii propriului spaţiu personal. Dacă nu-l ai… foloseşti o altă armă. Putoarea e la îndemână. Nu te mai speli şi gata. Dacă puţi îndeajuns de tare, cu siguranţă n-o să ai o problemă în a cucerii noi teritorii. O să fugă toţi din calea ta. Tupeul e o altă armă. Tupeul ordinar al ciorilor nomade. Urlă în faţa unui grup de 100 de persoane că eşti loco şi că dacă unul singur mişcă un singur deget… l-ai tăiat direct. 90 vor sta cu siguranţă nemişcaţi, 5 vor pleca din cauza mirosului, iar pe ceilalţi 5 ţi-i faci apostoli. Ai rezolvat situaţia fără ca măcar să recurgi la punerea în practică a ameninţărilor. În viitor o să-i ai şi pe cei 5 apostoli alături, la fel de jegoşi şi brute ca tine, şi-o să vă fie mult mai uşor. De asemenea e important ca jegul să acopere şi spaţiul pe care deja l-ai cucerit. Şi tot în interiorul lui, e important să menţii o permanentă stare de tensiune. Dau ca exemplu ţiganii din scara blocului în care locuiesc eu. Se strâng ciorchine şi fără absenţe în faţa blocului. Chiar la uşa de la intrarea în scară. Nu se feresc şi nu fac loc dacă cineva vrea să intre în scară. Trebuie să te descurci printre ei şi progeniturile lor. Sparg seminţe şi beau bere. Cojile şi sticlele rezultate sunt întotdeauna lăsate acolo, în faţa uşii. Cu cât e mai mare grămada de rahat pe care o lasă în urma lor, cu atât mai mulţumiţi cred că pun seara capul pe pernă. Pentru întreţinerea tensiunii, îmi taie din când în când câte un cauciuc de la maşină, fără să se semneze. Şi-au atins scopul – vreau să (şi o să) mă mut. Astfel, spaţiul lor intim se mai măreşte puţin. O scară de bloc – un bloc – un cartier – un sector – un oraş – România! „DICTA ROMÂNE!” cum ar zice ţiganu. Planul celor fără de ţară e bine pus la punct. Deşi vremea războaielor de cucerire, cu soldaţi ţinând săbii şi paloşe în mâini, pare demult trecută, ţiganii chiar asta fac. Sunt în stare de război. Cuceresc. Taie. Fură. Ameninţă. Ne iau râul şi ramul. Iar noi avem mass-media care le fac lobby în străinătate. Noi aproape că ne-am pierdut ţara, am lăsat-o în mâna jegoşilor de ţigani, dar, paradoxal şi pur românesc, certăm o altă ţară că nu e la fel de proastă ca noi. Urlăm la italieni că se iau de „fraţii noştri” ţigani şi le încalcă drepturile amprentându-i. Fraţii noştri care ne-au adus maneaua. Şi dezacordul. Covorul de coji de seminţe de Floarea Soarelui din faţa blocului. „Fă”-ul. Hoţii de buzunare. Cerşetorii. Da. Toate astea sunt ţigănisme. „Ţigan” a încetat să însemne o rasă, un neam. Ţigan e un stil de viaţă. Mijlocul întru atingerea scopului. Iar Realitatea TV apără ţiganii, numindu-i fraţi şi mustrând Italia că e mai deşteaptă. Realitatea TV e ţigancă!
P.S. O să-mi spuneţi că sunt xenofob, ori rasist – o să vă spun să mă lăsaţi să fiu ce şi cine vreau. Pe internet poţi fi oricine! O să spuneţi că nu toţi ţiganii sunt la fel – o să vă corectez – „Nu toţi sunt ţigani!” O să vreţi să mă înjuraţi – promit să vă public înjurătura. O să spuneţi că oceanul are sute de miliarde de picături, iar una singură e neînsemnată – o să vă spun că am ajuns să fim călcaţi în picioare tocmai pentru că am crezut asta! O să terminaţi de citit asta şi-o să urâţi ţiganii şi mai mult – foarte bine faceţi. DICTA ROMÂNE!
ROMÂNIA TE VREA MORT!!!
29 Jun
Sau măcar plecat de pe teritoriul ei… Sunt concluzii pe care le-am tras în cele două zile libere, în care am fost la Marea cea Neagră. Acolo, pe plajă, în triunghiul format între berea rece, ţigările calde şi soarele fierbinte, mi-am permis luxul de a nu mă gândi la nimic, trăgând însă concluzii pertinente. 
În viziune personală, un grup de oameni influenţi vor să facă în aşa fel încât, în maxim 10 ani, România, această fostă perlă a Europei, să devină un fel de “ţară particulară”, din care noi, cei mulţi, să fi dispărut într-un fel ori altul, iar ei, şi numai ei, să beneficieze de râu şi ram. Pământ şi cer. Munte şi mare. Lună şi Soare. Loc de parcare! Altfel nu-mi explic următoarele:
Categoria I – România te vrea mort:
- Dodoloaţa colcăie de drumuri “ale morţii”. Curbe deosebit de periculoase nesemnalizate, marcaje lipsă, autostrăzi primitive… culminând cu noul drum “ca-n palmă” dintre Slobozia şi autostrada A2, pe care, la un moment dat, asfaltul se termină brusc, “şoseaua” continuând cu o bucată neasfaltată, plină de găuri şi pietre. Toată treaba asta e nesemnalizată!!! Era noapte, aveam 130 la oră, am frânat brusc… era să mă răstorn! Cine e responsabil de lucrarea respectivă???!!! O să vă sesizaţi doar după ce mor vreo 5 proşti p-acolo, nu?!
- Pasarele, poduri şi podeţe care sunt susţinute de bunul Dumnezeu… şi-atât! Nu interesează pe nimeni cum sunt ele proiectate, dacă se respectă normele de siguranţă, care este garanţia unei asemenea lucrări ori dacă există vreo asemenea garanţie. Ah, apropos de Dumnezeu… ca şi Moş Crăciun, EL nu există!
- Serviciul de ambulanţă, care aproape niciodată nu ajunge în timp util. Lipsa aerului condiţionat din saloanele cu bolnavi, ori amplasarea secţiei pentru cardiaci la ultimul etaj al spitalelor – unde liftul e aproape întotdeauna defect, sau lipseşte cu desăvârşire. Condiţiile generale precare din spitalele româneşti. Medicamentele compensate care nu ajung niciodată. Lipsa aparaturii.
- Raderea de pe faţa pământului a pădurilor şi distrugerea parcurilor. După ce noi nu vom mai fi, o să aibă grijă să lucreze la cele două aspecte înrudite.
- Campanie ascunsă în mass-media, pentru încurajarea crimelor şi sinuciderii. Nu trebuie să mai spun eu că ştirile româneşti au devenit “cursuri”! “Cum să-ţi ucizi familia – în 3 paşi simpli” sau “Sinucide-te azi – broşură”.
- Pensii incredibil de mici, medicamente nesimţit de scumpe! O filozofie guvernamentală care poate fi generic numită “crimă cu premeditare”, deoarece pensie egal bătrân, iar bătrân egal medicamente. Lipsa lor aduce moartea!
- Dezinteresul total în ceea ce priveşte îndiguirile “de Doamne-ajută” de pe cursurile râurilor din ţara noastră. În fiecare an avem aceleaşi valuri care ne iau calul, casa şi nevasta, iar digurile rămân la fel de NEfăcute.
- Clădirile cu buline roşii, cunoscute ca atare, dar lăsate frumos frumuşel în pace. Dacă e să cadă… să cadă. EI nu pot decât să spere ca, atunci când un astfel de imobil se prăbuşeşte, înăuntru să fie vreo mare adunare de familie. Tot aici intră şi arborii ornamentali cu risc de rupere, neverificaţi, ce se prăbuşesc peste maşini şi trecători.
- Ş.a.m.d.
Categoria II – România te vrea plecat de pe teritoriul ei:
- Disproporţia – Sau paradoxul. Salarii mici, preţuri exorbitante. Orice produs ori serviciu, aflate la vânzare în Ţara lu` Papură Vodă, trec, înainte să ajungă pe raft sau în atenţia cumpărătorului, prin aparatul de umflat preţuri. Băi handicapaţilor, un apartament de 120.000 de euro – în “lumea voastră” – nu face mai mult de 40,000 – în realitate. Te face să vrei să pleci?!
- “Tratamentul albastru” – Tot ce ţine de guvernanţi şi circul de acolo, din Parlamentul României. Promovarea şi susţinerea penalilor. Veşnicul NUP dat celor “de sânge albastru”, oricare ar fi fost fapta comisă. Promulgarea de legi în interes personal. Legalizarea corupţiei. Jocurile de culise. Premierea şi ridicarea la rang de virtute a impotenţei de orice tip… Te face să vrei să pleci?!
- Infrastructura - Drumuri care-ţi distrug maşina. Ambuteiaje. Drumuri notate cu “E”, care arată ca unele comunale. Două autostrăzi care nu sunt nici mari, nici late, şi prea pretenţioase când cer să li se spună autostrăzi. Peste toate… domnesc rovigneta şi poliţistul care stă “la o şpagă mică”… Te face să vrei să pleci?!
- Manelizarea – Un stil de viaţă care a adus România în situaţia de a fi “desenată” ca ţara în care oamenii sunt negricioşi, au burţi mari, lanţuri groase de aur la gât şi se scobesc între dinţi cu o coajă de sămânţă de Floarea Soarelui, râgâind în acelaşi timp. Manelele ascultate tare, pe telefon. Cocalarul care vine, vine, vine… calcă totul în picioare. Înţigănirea naţiunii. Dezacordul… Te face să vrei să pleci?!
- Birocraţia – O cunoşti prea bine. Te face să vrei să pleci?!
- Sistemul sanitar – Praf de stele. Te face să vrei să pleci?
- Justiţia – Un prieten, poate singurul. Incapacitatea unui judecător de a condamna un “important”. Capacitatea unui judecător de a condamna, ori de a-i da necâştig de cauză, unui simplu cetăţean, eventual nevinovat, ori având dreptatea de partea sa, atunci când acesta se judecă cu un “important”. Te face să vrei să pleci?!
- Calitatea serviciilor – culTURISMUL românesc. “Eu îs patron bă! Deci tu tre` să-mi dai mie bani mulţi şi eu tre` să nu-ţi ofer nimic! Ai înţeles?! Hai… sictir.” (vezi litoralul şi staţiunile montane) Te face să vrei să pleci?!
- ş.a.m.d.
Aş fi putut umple volume întregi în ce priveşte cele două categorii de mai sus, dar atunci ai fi rămas tu fără treabă de făcut, ori ţi-ai fi pierdut răbdarea citind. Cert e că România te vrea mort sau măcar plecat de pe teritoriul ei!!! România, în context, e grupul de oameni care doresc ca plaiul mioritic să devină „ţară particulară”. La origini e frumoasă, are munte şi mare, verdeaţă şi păduri, peisaje superbe şi resurse destule. Aşa că… de ce n-ar vrea-o?! Nu doresc să priveşti articolul ca pe o teorie a conspiraţiei, ci ca pe o ipoteză reală. În ce priveşte ş.a.m.d.-urile de la finalul celor două categorii, o să te rog să complezi tu cu alte linii care mie mi-am scăpat, sau pe care nu le-am adăugat din motive ce ţin de economia articolului. Ce crezi despre ipoteza de lucru?
Exprimare liberă