Articole tag-uite Romanul “Tastele”

Se strecura timpul ăsta ca apa printre degete, nu alta! Se făcuse deja 9 seara, iar ei se aflau în drum spre un restaurant deschis de curând, unde auzise Raul că se pot servi cei mai gustoşi papanaşi din Bucureşti. Fierţi, nu copţi, şi rostogoliţi – nu-n pripă – prin pesmet. Era mult mai caldă! Irina, normal! Şi asta mai ales după ce Raul îi dezvălui o parte din planul lui, plan ce o includea. Trei ore îi trebuiră pentru a o face să-nţeleagă exact depre ce vorbeşte, şi cât de vitală este prezenţa ei pentru buna funcţionare a celor povestite. Trebuia să o facă să fie de acord, pentru că nu avea alternativă. Irina era însemnată.
- Sper că-ţi dai seama că va trebui să renunţi la slujba de la revistă! pregăti Raul terenul, pentru zilele următoare. Încerca să afle dacă îi va fi greu s-o convingă că trebuie să părăsească amândoi ţara, în mai puţin de-o lună. Dar trebuia s-o ia încet.
- N-ar fi mare pierdere! Oricum mă chinui de mai bine de un an să cresc profesional, să trec de la corectarea de texte la propriile-mi articole, iar în ultima vreme mi se pare că am devenit invizibilă – se îmbufnă Irina, amintindu-şi. Şansa de-a sta “capră”, în faţa vreunuia dintre şefi, pentru respectiva promovare, am ratat-o de la început, prin refuz categoric. Asta-i viaţa … generată de alegeri. Rău nu-mi pare! Aşa că mi-e egal dacă mâine o să mai lucrez acolo, sau nu!
- Asta-i bine … că nu eşti legată de nimic aici, în ţară. Poate că va trebui să plecăm la un moment dat. Spre alte zări … E doar o teorie dar … ai fi de acord?! – spera ca răspunsul ei să fie – mai în glumă, mai în serios – pozitiv.
- Să ştii că nu m-ar deranja deloc să scap, pentru o perioadă, de dulcea Românie! Dar ne-ntoarcem repede înapoi, da?! zise Irina, bucurându-se sincer de plecare, în teorie.
Îi zâmbi, mulţumit deocamdată de rezultat. Îşi continuară drumul, în tăcere. El scoase pachetul de ţigări şi bricheta din buzunar, îşi aprinse o ţigară, şi trase cu putere un prim fum. “Sper ca Daniel să ne aştepte … să fie deja acolo. O să fac în aşa fel încât să pară că îmi reîntâlnesc, din greşeală, un vechi amic, care se află acolo pentru a servi cina. Iar el o să ne invite să stăm cu el la masă, pentru că nu-i mai sosesc invitaţii pe care-i aştepta … chiar dacă era vorba chiar de Ina şi de mine! Dar Ina n-o să ştie asta. Şi nu mi se pare c-o mint nespunându-i. Aşa trebuie să se întâmple. Ăştia-s paşii!” Mai trase încă un fum, care i se păru mai înecăcios decât chiar primul, şi aproape că vru să arunce ţigara, dar se răzgândi. Îl ajuta să lege mai bine şirul gândurilor. Înaintau, sincronizându-şi parcă paşii, pe Bulevardul Regina Elisabeta, spre Universitate. Lăsaseră maşina – ori mârţoaga, după cum îi plăcea lui Raul s-o numească – lângă parc, preferând să facă puţină mişcare. Era mult prea plăcut afară, pentru a vinde senzaţia asta pe aceea ieftină pe care o ai stând în cutia de metal, flancat de alte maşini. Cei câţiva copaci ornamentali de pe bulevard erau înfloriţi. Aveau floricelele acelea galbene, de care nici până-n ziua de azi nu aflase cum se numesc, dar nici nu le putea uita. Erau florile “bani de buzunar”! Îşi aminti cum, copil fiind, de abia aştepta ca ele să apară. Erau semnul oficial al începutului de primăvară. Aduna un braţ întreg şi se ducea cu ele în piaţă. “2 lei 5 fire!” striga din rărunchi. Strângea, după câteva ore de negociat, câte 20 de lei, bani de care-şi cumpăra orice, numai trebuitor să nu fie. Reveni în prezent, obligat fiind de un umăr care-l zdruncină puţin. Era cam aglomerat trotuarul, dar tocmai de asta alesese să vină din provincie, în capitală … pentru că se săturase de linişte, de lume puţină, de modul “în reluare” în care se mişca Ardealul. Aşadar, nederanjat de umărul ce i se opuse, se întoarse spre stăpânul acestuia şi îi zâmbi. Nu avea nici un motiv să caute sfadă, pentru că era sigur că individul n-o făcuse intenţionat, iar dacă o făcuse nu avea de gând să-şi prindă mintea cu unul de asemenea teapă. Mai ales că trebuia să se alăture sincronului de mai devreme. Irina se oprise şi-l aştepta doi metri mai încolo. O ajunse şi se lipi de ea. O luă de mână. O sărută pe obraz şi-şi continuară drumul, fără să schimbe nici o impresie. Nici un cuvânt. Observă că se simţea bine în preajma ei, chiar dacă nici unul dintre ei nu scotea o vorbă. Nici Ina nu părea deranjată de liniştea voit instalată. Poate că-l vedea gândit, şi nu o deranja să-l lase gânditor. Mulţimea trecea pe lângă ei, sau ei înotau prin mulţime. Bărbaţii întorceau capul după îngerul lui, iar asta îl făcea să se simtă excelent. “A-ţi vrea-o, nu?!” îi întreba în gând. “N-o s-o aveţi niciodată, pentru că acum e a mea! Şi a mea o să rămână!” le răspundea în acelaşi mod. Era sigur că Ina e conştientă de frumuseţea ei, şi de faptul că e privită. Se putea citi asta, în ochii ei. Se mai putea citi că-i place să fie privită … “ca oricărei femei!” îşi zise Raul. Asta nu însemna însă că se îmbrăca în aşa fel încât să fie sigură că o să bălească toată suflarea masculină. Nu purta nimic vulgar, în momentul de faţă. Nu machiaj strident, nu decolteu exagerat, nu fustă prea scurtă. Avea o cămăşuţă galbenă, vaporoasă, care se potrivea perfect cu anotimpul. Ţinea descheiat doar primul nasture, de sus. Purta o pereche de pantaloni … ceva între clasic şi sport, vernil, care îi veneau de minune, scotând în evidenţă femeia, şi nu târfa din ea. În picioare avea o pereche de balerini albi, cu floricele galbene. “Ca cele din copaci!” observă Raul. În ansamblu, era îmbracată simplu, cu mult bun gust. “Apropos de gust … ea ce gust o avea?!” se prinse el întrebându-se. Era tare curios … odată hainele smulse de pe ea şi culcată în aşternut … ce gust are carnea ei?! “Ehh, astea nu-s lucruri la care să te gândeşti în mijlocul bulevardului, mai ales dacă imaginea gândului îţi poate produce o erecţie!” îşi zise, uitându-se în jos, spre proprii pantaloni.
- Auzi Raul … scuză-mă că-ţi întrerup gândurile – interveni Irina. Dacă n-o să găsim masă liberă?! Vreau să zic … nu trebuia făcută o rezervare?!
- Sper să fie! – “sigur o să fie”, îşi zise în minte – E mare localul, aşa că s-ar putea să avem noroc.
Se apropiau de intrare. Deasupra stătea scris mare – CARUL CU BERE. Intrară.

VA URMA

Inima i se zbenguia gata să evadeze din piept, în timp ce se ridică din pat şi se duse la calculator. Luă, în drumul spre monitor, şi pachetul de ţigări, iar odată ajuns la birou şi aşezat pe scaunul din faţa acestuia, îşi aprinse o ţigară, parcă pentru a savura momentul, pentru a se bucura în tihnă de atenţia pe care, în sfârşit, o primea. Tuşi niţel, şi asta pentru că trecuse de la ultra, la ţigări roşii, puse mâna pe mouse, şi scoase computerul din starea de semi-adormire … Daaa, era ea! Era fereastra cu numele ei. Chiar dacă virtuală, i se părea că pata albă de pixeli e un geam al unei case de poveste, cu curte înconjurată de gărduleţ alb, geam în spatele căruia, folosindu-se de nişte draperii, se ascundea descoperindu-se încet, nimfa lui. Irina, frumoasa frumoaselor. Cea care, după îndelungi munci de fante, acum îndrăgostit, după serenade şi poezii aşternute sub fereastra ei, tot de către fante, catadicsise să se gătească şi să apară în dreptul ochiului de sticlă, să-l vadă. Uşor, încet … prima dată ascunsă după draperii, pentru ca mai apoi să se sprijine confortabil pe pervaz, şi să savureze momentul. Să se lase iubită … de jos în sus şi din afară înăuntru. De tot.
raul: Hello îngerul meu! Te-ai gândit să-mi răspunzi?! Să ştii că mor de dorul tău …
irina.lupu: Bună Raul. Sorry baby, dar am fost ocupată până peste cap. Am avut de terminat articolul pentru revistă, şi până la ora asta n-am intrat deloc pe mess. Uite, îţi trimit un kilogram de … mine! Asta, ca să-ţi mai astâmpăr dorul.
raul: Dac-ai şti … Îţi place poezia pe care ţi-am compus-o?
irina.lupu: E niţel porno. În rest, m-am îndrăgostit de ea, şi din cauza ei, de tine! Da` nu vrei tu să lăsăm virtualul acolo, la locul lui, şi să ieşim în oraş? Stau de ore bune în faţa calc, iar o plimbare prin parc şi o cafea la terasă, savurată privindu-te şi iubindu-te din priviri, m-ar repara la fix. Ce zici?
raul: Zic că mi-ai citit gândurile şi că, pe lângă cele propuse de tine, eu aş adăuga şi nişte sărutări fierbinţi …
irina.lupu: Menite să scoată din minţi … asta ca să vezi că şi io-s o mică poetă )
raul: Şi-n acelaşi timp muză. Poeta-muză.
irina.lupu: Vă foarte mulţumesc brav cavaler! Hai, gata cu vorba pe mess.. în cât timp vii să mă iei? Sau unde ne întâlnim?
raul: Să nu faci un pas! Înhamă băiatu mârţoaga, o pune la caleaşcă, îi dă un vătrai cu jăratec, şi zboară spre tine. Nici să zici “îl iubesc pe Raul” n-o să ai vreme.
irina.lupu: Bine prinţule … vă aştept, pe tine şi pe mârţoaga ta =)) :-*
raul: Fug la tine mireasa mea. Te pup. Ne vedem în jumătate de oră …
irina.lupu: pupici
irina.lupu has signed out
“Ehh, parcă aşa mai merge!” zise Raul, plutind prin cameră. Până la urmă, nu se înşelase. Ea era îngerul lui alb, şi se pare că începea să înţeleagă lucrul ăsta. Aşa că planul avea să decurgă fără probleme, şi întru tocmai aşa cum fusese conceput. Îşi căută repede haine de îmbrăcat, stinse ţigara uitată nestinsă în scrumieră, aşeză puţin patul, se dădu interesant pentru câteva secunde în oglindă … “Ce?! Coş, la 27 de ani??? Fuck that!” scuipă nervos vorbele din gură. Se chinui să-l strângă, să scape de el. Nu se putea duce la întâlnire având frumuseţe de semn adolescentin, înfipt exact în mijlocul frunţii. Prinse şi strânse cu putere. Se strâmbă. “Aaaau, băga-mi-aş… ! Coş tâmpit!” vorbea … cu un coş. Pe care-l dovedise. Acum avea o pată roşie, nici ea prea drăguţă. Se privi în oglindă. 27 de ani … viaţă uşoară, nu tu riduri, nu tu fire albe. Acelaşi păr negru, aceeaşi ochi căprui, aceleaşi urechi pe care le crezuse mari în copilărie, dar care se dovediseră a fi cât se poate de normale. Se putea spune că era un gagiu mişto, care avusese grijă să frângă câteva inimi la viaţa lui, folosindu-se de privirea aceea pătrunzătoare, izvorâtă din, probabil cei mai frumoşi ochi căprui ce-au văzut lumea şi lumea i-a privit înapoi … de la-nceputul lumii. “Aşa şi? Sunt puţin narcisist. Dar n-am spus-o eu, au spus-o alţii. Altele, mai exact.” se scuză. Avea şi o bărbie bine trasată, masculină, ce găzduia, aşezate unele lângă altele, firele de 2 milimetri de păr, ce compuneau barba. Îi plăcea aerul de “puţin neîngrijit”, de aceea îşi întreţinea părul facial, scurtat la 2 milimetri, ca şi cum … azi n-a avut chef să se bărbierească. În ce priveşte frizura, rămăsese suspendat acum ceva vreme. Nu ştia dacă să mai folosească gel, ori ba. Aşa că … azi îşi dădea părul cu gel, mâine şi poimâine nu. Oricum ar fi fost, cu sau fără gel, niciodată nu băga pieptenul în el. Îl aşezase natura în aşa fel încât orice încercare de a-l modifica era de prisos. Şi nu-l aranjase deloc rău natura. Două mâini trecute prin el, dimineaţa, erau de ajuns pentru a completa imaginea de rebel, cu sau fără cauză. “I`m such a nice guy!” îşi zâmbi. Îi veni cheful să se încordeze puţin, să vadă cum mai stă cu musculatura, cu burtica … aşa cum obişnuia să facă uneori, dar acum trebuia să se grăbească, pentru că jumătatea striga întregire. Iar planul trebuia demarat, pentru el fiind nevoie de contopire urgentă, cu Irina. Acum! În această după-amiază de mai. În timp ce se gândea la asta şi-şi lega şireturile de la pantofii sport, ceasul de pe perete, la care-şi aruncă un ochi, avea limbile aşezate cuminţi pe ora 5. Asta însemna că mai au timp berechet, pentru a se plimba pe lumină, şi chiar soare, prin parc … de întunecat se întuneca de abia pe la 8, 8 şi ceva. “Iar griul e roz şi răul e o utopie! Pot să fac gaură în mare, într-atât de puternic sunt! Of, îngerul meu ce-mi dai putere!”

VA URMA

Trecură două ore, şi semnul de care avea atâta nevoie, întîrzia să apară. “Poate că nu-i acasă totuşi, şi nu vede că şi ce i-am scris”, spuse Raul încet. Obosise să se tot plimbe prin cameră, iar acum şedea la birou, privind prin fereastra de messenger. Auzi ciocănit la uşă şi tresări. “Poate că-i ea, Irina! Poate c-a citit toate cuvintele mele de iubire şi poate c-a vrut să-mi facă o surpriză, să vină neanunţată şi să mă inunde cu sărutări!”, se animă îndrăgostitul. Se teleportă până în hol, ajunse la uşă, învârti cheia şi deschise. Observă dezamăgit că nu era nicidecum nimfa lui. Nici măcar pe aproape. De fapt, era o creatură ce aparţinea lumii opuse celei a nimfelor … era tanti Maria, o bătrână hidoasă, ce locuia vis-a-vis de el, şi care avea ceva probleme cu capul, pe sistemul “omul, când îmbătrâneşte, ori cheleşte, ori prosteşte” – tanti Maria având podoaba capilară deteriorată, dar nu lipsă. Era sigur că-i ţicnită, tocmai din cauza acestor vizite, pe care i le făcea de trei ori pe zi. De fiecare dată îi aducea bomboane, şi de fiecare dată spunea că este ziua ei de naştere şi că mămica ei i-a dat dulciuri, să împartă la colegi. Îl ruga să nu-i refuze bomboanele, ba mai mult, insista să le mănânce în faţa ei, că altfel se supără. Raul se conforma, că n-avea nici vreme şi nici chef să-şi prindă mintea cu băbuţa. Îi era frică doar să nu dea în diabet de la atâtea bomboane, mereu aceleaşi şi mereu câte trei.
- Sărut mâna tanti Maria! S-a întâmplat ceva?! – făcu el pe surprinsul de vizită.
- Nimic rău dragu mieu … dac-ai uitat să-ţ hie cu ruşîne, da az îi zîua de naştere a mia, şî uite, mama mi-o dat nişte bomboane, şî m-am găndit să-ţ dau şî ţîie, că suntem buni colegi. Iaca tri pentru tine, că asta-i porţia. Pupă-mî de “mulţ ani” şî mâncă-le acu.
Cât de scârbă-i mai era s-o pupe … din cauza negului permanent pe care-l avea între nasul borcănat şi buzele albe, lipsite de viaţă. Nici în rest nu era mai reuşită, dar, la vârsta ei nici nu mai conta. Parcă totuşi, la oamenii care-au fost frumoşi în tinereţe, se păstrează din trăsături şi la bătrâneţe. Ceva îţi dezvăluie că în urmă cu nişte zeci de ani întorceau capete pe stradă. La tanti Maria nu vedea nimic de genul. Urâtă era acum, urâtă o fi fost şi-n tinereţe. Mică de statură, cocoşată de vreme, cu nişte picioare scurte şi crăcănate, un trunchi diform şi-o faţă lipsită de cea mai mică trăsătură frumoasă. Urechi ce răzbeau, din cauza mărimii, prin părul alb ca zăpada, iar negul … negul era cireaşa de pe tort. “Freak!” se zbârli Raul. Dar acum, mai mult ca niciodată, nu avea chef de discuţii. Aşa că o pupă de “la mulţi ani”, şi strâmbându-se, luă bomboanele şi le mâncă, îi mulţumi frumos şi închise uşa. “A naibii treabă! Când o mai muri şi naşpeta asta bătrână, că m-am săturat de ziua ei de naştere, care-i în fiecare zi, de trei ori!” vorbi, de unu singur Raul. Apoi se cufundă la loc, în gândurile lui. El este îngerul negru, iar ea e îngerul alb. Indubitabil e aşa. Împreună vor schimba lumea asta rea. Nu avea nici o îndoială că au puterea asta. Prea mult timp trecuse, şi prea răpciugoasă devenise planeta ce-i caza, pentru ca el să nu încerce să o schimbe. Iar dacă va refuza să se schimbe, o va duce la pieire. Are şi puterea asta. Oameni ca el şi ca Irina se nasc o dată la 2000 de ani. Ştia asta. Problema era că Ina nu era conştientă încă de puterile de care dispunea chiar ea, dar avea să i le arate. Avea să o înveţe să le folosească. Păcat însă că nu-i răspundea pe messenger. Dacă văzuse ce-i scrisese el, dar refuza să-i răspundă, era clar semn de slăbiciune, iar îngerii nu sunt slabi. Trebuie că nu e conectată. Avea nevoie să creadă asta, pentru că nu putea să-şi îngăduie să se înşele în ceea ce-o privea pe nimfă. Nu avea cum să se fi-nşelat. Ea este mireasa lui! Ea îl completează, şi doar cu ea va putea să-şi pună planurile în aplicare. Altfel ying ar rămâne fără yang, şi nu ar avea nici o valoare supraomenească. Se întinse pe patul de o singură persoană, din garsonieră. Era obosit. Îl obosise dorul. Îl demolase ideea că s-ar fi putut înşela în ce-o priveşte pe ea. Dar nu, nu era posibil. Asta ar fi însemnat începutul sfârşitului. O iubea prea mult şi depindeau unul de celălalt la un nivel atât de ridicat, încât prăbuşirea, determinată de o astfel de bazaconie ca cea potrivit căreia Ina nu ar fi îngerul alb, l-ar fi ucis pe loc. Un sunet preacunoscut îi risipi gândurile şi-i alungă somnul din pleoape. Era cel al unui buzz de messenger …

VA URMA

Pe laptop dansa imaginea din screen saver, iar el se plimba nervos prin cameră. De ce nu-i răspunde oare?! Întâlnirea – prima lor întâlnire – fusese una reuşită. Se plimbaseră cu barca pe Cişmigiu, se pierduseră unul în braţele celuilalt, pe o bancă ascunsă de ochii lumii, aflată însă sub privirile Creatorului, mâncaseră vată pe băţ, jucaseră chiar şi şotron … El avusese chiar o poezie pregătită pentru ea, poezie care zăcea pe o bucăţică de hârtie, în buzunar. Nu o scosese, şi nu i-o recitase, de frică să nu i se pară Inei puţin exagerat, ori greţos de romantic, dar îşi promisese că i-o va recita curând, atunci când va simţi că e momentul. Totuşi, “dragostea nu necesită un moment anume pentru a fi invocată”, se gândea de multe ori. Mai greu însă-i era să şi pună în practică tot ce-i trecea prin minte. Trecuse o săptămână de la prima întâlnire, de la seara aceea magică, din clipa în care-şi dăruise inima. O iubea cu intensitatea urlatului, şi îşi şoptea asta de 100 de ori pe zi. Ar fi vrut să urce pe un vârf de munte şi să-şi strige iubirea în cele patru zări, pentru că aşa simţea, dar se conforma normalităţii dictate de alţii, şi rămânea la poalele muntelui, scriindu-i şi spunându-i cât de mult o iubeşte. Se uitase bine la ea atunci. Se gândise chiar că va purta imaginea aceea cu el … până-n mormânt. Că orice se va întâmpla, sau oricum va arăta Irina peste ani, pentru el va rămâne acea nimfă, de la prima întâlnire. Ochii îi atrăseseră prima oară atenţia. Negrii ca abanosul şi vii precum adrenalina. Putea să treacă drept demon, cu privirea aceea, dar se vindea ca înger. Erau migdalaţi, ei, ochii, şi înconjuraţi de cele mai feminine şi mai frumoase gene şi sprâncene pe care le văzuse în viaţa lui. Sprâncenele îndeosebi, desenau un caracter puternic, şi conturau atitudine. Sub ochi, şi la mijlocul lor, apărea un năsuc drept, care părea construit artificial, din cauza perfecţiunii liniilor. Coborând privirea spre gură, păcătui cu gândul. Întâlni două buze cărnoase, roşii – de un roş aprins – care cereau să fie sărutate şi muşcate fără oprire. Pe care ţi le doreai coborând – după ce-au sărutat gura şi gâtul – pe piept, pe abdomen, pe coapse, chinuidu-le, înfiorându-le, apoi apropiindu-se încet, încet, în paşi de sărut, de bărbăţia … “Ce bulangiu eşti! Poţi tu oare, ca oricare alt bărbat, să nu te gândeşti direct la futaiuri şi la falusuri erecte între buze cărnoase?!” îşi zise, iar lucrul ăsta îl făcu să zâmbească strengăreşte. Oricum, bărbat fiind şi buzele Irinei privind, îţi era greu să nu te gândeşti la … “prostii”. Coborî mai jos, cu privirea. O bărbie fermă, bine conturată, care continua cu un gât senzual, şi un corp suplu. Sânii nu păreau să fie foarte mari, dar ghicea că acolo, sub bluziţa ce-i acoperea, se lăfăie două merişoare ferme, coapte, dulci, numai bune de muşcat. Îşi stăvili încă o dată pofta carnală, şi observă un abdomen lucrat şi nişte picioarele lungi, de gazelă. Expres nu mai insistă asupra şoldurilor, feselor ori a coapselor, care păreau decupate din reviste de frumuseţe, tocmai pentru a nu şi-o mai imagina dezbrăcată, în aşternuturi cocolinizate. Ce mai … era frumoasă, dureros de frumoasă. “Merit eu o asemenea făptură? Sunt eu oare demn să respir acelaşi aer cu ea?” se trezi Raul întrebându-se atunci, în ziua în care făptura i se înfăţişase pentru prima dată în carne şi oase. Dar acum nu-i răspundea. Deloc. Îi tastase un roman întreg în ultimele ore, iar ea nu dădea nici un semn. Nici măcar un buzz. Ştia că stă pe invisible, şi că de fapt vede tot ce el îi scrie. Şi-atunci? O fi scris ceva greşit, sau deranjant? Luă textul din fereastră, de la început, şi reciti tot, cu atenţie. Nu era nimic aiurea. Îi spunea că o iubeşte, că-i e dor de ea, îi scrise o poezie, fuse glumeţ la un moment dat. Parcă acum, recitind, i se părea totuşi aiurea, dacă privea întregul. Era un monolog. Un text în care el întreba, şi neprimind răspuns, tot el şi răspundea. Parcă părea un pic disperat. Obsedat?! “Nu, nu-i cazul”, îşi zise. Continuă să se plimbe prin cameră, iritat că nu are destul loc să se desfăşoare. Ar fi vrut să fugă, dar în cei 4 metri pe care îi avea la dispoziţie … nu prea puteai să alergi. “De ieşit, nu pot ieşi, pentru că trebuie să aştept răspunsul ei. Şi de-ar fi să vină peste 10 ore, eu tot am să aştept!” vorbi cu sine, continuând să se mişte ameţitor prin cameră, în aşteptarea buzz-ului salvator.

VA URMA

Închide ochii. Poţi vedea unde e A-ul pe tastatură? Normal că poţi. De aici începe totul. De la A. Şi … cu A …

A fost odată ca niciodată. Este şi va mai fi. Poate şi după ce rasa autodistructivă, numită “umană”, îşi va fi decretat sfârşitul … din taste. E atotputernica tastatură. Compusă din atotputernicele taste. Te-ai gândit vreodată cât de dependent(ă) eşti de ele?! Cât de multe lucruri poţi face cu ele?! S-o luăm cu începutul, invitându-te să accepţi povestea mea, ca fiind bazată pe o întâmplare reală:

Raul era îngrăgostit până peste urechi. Se comporta ciudat, şi asta observase toată lumea. Era neatent, nu mai ieşea cu colegii la ţigară, uita să prânzească … Tasta. Părea intrat pe jumătate în monitorul din faţa lui, iar jumătatea rămasă afară, era oricum inertă. Mai puţin degetele. Ele alergau pe tastatură, de parcă omul în cauză urma să moară, şi trebuia să salveze în word secretul pe care nu vroia să-l ducă în mormânt, cu el. De parcă ar fi ştiut unde e X-ul comorii, şi vroia să-şi lase apropiaţii asiguraţi material. Dar nu era aşa. Raul tasta într-o fereastră de messenger. Sus, în bara albastră a ferestrei, stătea scris – irina.lupu. Era cea mai frumoasă dintre frumoase. Cea mai bună dintre nebune şi cea mai nebună dintre bune. Era curata cea mai murdară. Era târfa virgină, casnica trendy, deşteapta neştiutoare. Era tot şi nimic. Şi-ar da viaţa pentru ea, se gândi Raul, deşi, încă nici nu o întâlnise în carne şi oase. Tasta: “Iar în seara care vine … eu la tu-n braţe la mine!” Se cunoscuseră pe un blog. Amândoi îl citeau, şi amândoi îl comentau. Din taste. Până la urmă, într-o confruntare de idei, au ajuns să-şi dea id-urile de messenger. Trecuseră 2 luni de atunci, de când vorbeau pe mess. Din ziua în care Raul simţise fluturi în stomac … şi-n buricele degetelor, ce mângâiau tastatura. Mâine era THE DAY. Mâine se întâlneau. Nu era genul care să stea pe mess, drept urmare, înafară de Irina, mai avea în listă 3 id-uri … al fratelui şi ale celor doi cei mai buni prieteni ai lui. “Cât de importante sunt tastele astea nenorocite … bucăţile astea de plastic marcate cu însemne convenţionale!” îi trecu prin minte. “Ele m-au ajutat s-o cuceresc pe Ina. Ele au tapetat sufletul ei, cu gândurile mele.” zise încet, şoptit. Se aplecă şi sărută tastatura, nedându-şi seama bine ce face, apoi se uită speriat în jur, să vadă dacă l-a zărit careva. “Ce tîmpit sunt! O să zică ăştia că-s nebun … Ei şi ce?! Sunt … de dor!” … Cele mai puţin de 24 de ore, rămase până la întâlnire, se scurseră precum un izvor nevricos de munte, prăvălindu-se la vale. Era 8 fără 10, întâlnirea fiind stabilită la 20.00. Raul ajunsese la 7, ca să fie sigur, şi aştepta de aproape o oră, întâlnirea cu gustul dragostei. Fredona ceva … nici el nu ştia exact ce. Oricum, era ceva vesel. Înainte să plece de la birou, deşi n-o găsise online, îi mai tastase câteva vorbe dulci, de primit offline … de prinţ încătuşat în mreje. La 20 fix, pentru că aşa-i stătea ei în fire, după cum îi şi spusese pe mess, o văzu venind. Era infinit mai frumoasă în realitate. O credea zână, dar se înşelase amarnic … era Afrodita. Începu să tremure … dacă nu fizic, psihicul i se cutremura în clipele cele. I se părea că o ştie bine, dar era conştient că, teoretic, e încă o străină. Ina zâmbea, iar el îi întoarse zâmbetul. Sufletul lui în schimb râdea acum în hohote. “Cred că … m-am îndrăgostit! Aha, da da!” îşi aminti versurile unei melodi dragi lui. Încă un pas, şi Irina se opri în faţa lui. Mirosea a … femeie. Arăta a zeiţă. Zâmbea al dracu de frumos. “Bună Raul, îmi pare bine de cunoştinţă … în viaţa reală!” spuse Irina, chicotind şi întinzând mâna. El se pregătise s-o sărute, măcar pe obraji, iar mâna ei întinsă îl buimăci. “Bună seara, preafrumoasă Ina, asemeni şi mie …”, îi zise, neputând să-şi mascheze surprinderea, luând mâna ei şi sărutând-o. “God dammit! Tasta! Ea-i de vină!!! N-am tastat destul, ori destul de bine …”

VA URMA